Top
Runscapes / Blog  / Am fost în Veneția și n-a știut nimeni

De obicei, când pleacă cineva în concediu, știm ce urmează. Poze, insta stories, live-uri, filmări, poze de profil schimbate. Normal că nu doar prietenii mei fac asta – și eu enervez oamenii cu content din vacanțe. Și o fac destul de des. Așa că m-am gândit: cum ar fi să plec undeva și să nu postez nimic? Mai mult decât atât, să nu știe aproape nimeni că am fost acolo. Spun aproape, fiindcă mama trebuie să știe întotdeauna unde mă duc și e prima pe care o sun să o anunț că am ajuns bine. 🙂 

Când m-a sunat Cristina și mi-a propus să mergem să vedem carnavalul din Veneția, mi-am zis că e ocazia perfectă pentru micul meu experiment. Și iată-ne în martie 2017, zburând spre cel mai romantic loc din univers, cu măștile venețiene la noi, fix la final de Carnivale.

Am intrat direct în atmosfera de carnaval pentru că absolut oriunde te uitai, oamenii erau costumați. Culori care dansau, artiști de tot felul, măști venețiene și o energie de nedescris ne-au lovit încă de când am pus piciorul pe ponton.

Care a fost primul instinct? Da, știți deja. Să fac un insta story. M-am oprit la timp și m-am lăsat condusă de mulțimea de oameni care parcă aveau carnavalul în sânge. N-am crezut vreodată că voi vedea atâția oameni de toate vârstele costumați, care păreau că s-au pregătit cu cel puțin un an înainte de eveniment. Ne-am pus măștile și am intrat în acest scenariu de film, ne-am pierdut pe străzile înguste și ne-am minunat la fiecare pas. Ne-am oprit doar ca să ne tragem puțin sufletul la un aperol și o porție de paste, că doar eram în bella Italia.

Nici n-a mai fost nevoie să căutăm vreun party, pentru că străzile s-au transformat într-un festino continuu, în care am intrat și noi, și am dansat la fel de natural ca în dormitor, în fața oglinzii. Era acolo o fată care dansa atât de frumos că aș fi luat-o acasă și n-aș fi lăsat-o să plece până nu m-ar fi învățat si pe mine să mă mișc așa.

Am ajuns în hotelul nostru Ca’ del Campo, o oază de liniște în care ne-am retras din orașul ce încă pulsa muzică, energie și culoare. Ne-am trezit a două zi dimineață, la ora 7, într-o alta Veneție. Nu era nici urmă de om, iar străzile acoperite de confetti și câteva măști uitate ici și colo de carnavalieri erau singurele semne că nu visasem ce v-am povestit. Orașul tăcea. Liniștea a fost întreruptă de un gondolier, care ne-a trezit din contemplare cu un “Buongiorno, signorine!”, revigorant ca un espresso autentic, și am știut instant ce urmează să facem. Cred că a fost cel mai bun moment pe care puteam să-l alegem pentru o plimbare cu gondola. Toate canalele venețiene erau numai pentru noi.

Dacă cineva ar fi făcut un oraș fix după sufletul meu, ar fi arătat exact ca Burano. Ne-a rămas o zi să luăm la pas străzile lui care arătau ca un pantonar. Culori pastel, oameni costumați, soare cât cuprinde și printre cele mai bune fructe de mare pe care le-am gustat la Trattoria al Gatto Nero. În orașul ăsta, locuitorii dezvoltaseră un veritabil cult al culorilor. Rufele întinse la uscat se asortau cu fațadele caselor, iar cerul și apa păreau proaspăt vopsite în nuanțe vii. Practic, un feed perfect de Instagram. Cred ca aici mi-a fost cel mai greu să mă abțin și să nu postez nimic. Dar mi-a ieșit.

M-am întors luni la birou ca și când nimic special nu s-ar fi întâmplat. N-am povestit nimic și n-am enervat pe nimeni cu postările mele. Și n-am putut decat să mă întreb ce e mai important: să ajung într-un loc sau să știe ceilalți că am fost acolo? Să dansez pe străzi cu telefonul pierdut prin geantă sau sa fac un story cu oamenii din jurul meu care dansează? De data asta am ales “Log out”.